Iurie Mihalco: CANCERUL nu este o sentința. Eu ȘTIU!

Iurie Mihalco: pacientul, care a reușit să învingă cancerul cu metastaze în stadiul IV, stadiul terminal

În ultimul timp, aflându-mă în spitaluri, vizitând centre specializate etc., am întâlnit o mulțime de oameni, care suferă de aceeași maladie, care m-a afectat și pe mine.

Și la mulți dintre ei persistă o atitudine foarte pesimistă față de viitor. Un pesimism similar se observă și la toți apropiații lor. Și cel mai periculos fapt este, că această atitudine provoacă o dorința de a se retrage și de a ceda fără de luptă.

Însă, pentru noi, bolnavii de cancer, — a ceda este fatal. Sper, că istorisirea tuturor încercărilor prin care am trecut eu, îi va ajuta și pe alți bolnavi de cancer să facă față situației și să biruie în lupta lor pentru viață.


Așadar, cu un an și jumătate în urmă, pe când eu mă aflam internat în spital, după intervenția chirurgicală suportată recent, în salon a intrat medicul meu curant, care, pe un ton entuziasmat mi-a comunicat următoarele:

„Am primit rezultatul analizei histologice, este pozitiv: leiomyosarcom. Noi V-am efectuat rezecția unei porțiuni mari de intestin, afectate de tumoare, însă acolo au rămas multiple metastaze, — în ficat și în ganglionii limfatici. Adică, Dumneavoastră aveți cancer în stadiul patru, stadiul terminal. Pentru a căpăta măcar o mică speranță de a supraviețui, — este necesară încă o intervenție chirurgicală, care se va putea efectua doar peste 4-6 luni. Însă organismul Dumneavoastră dispune de resurse, suficiente maximum pentru o luna și jumătate de viață.”

M-am externat de la spital, dorindu-mi să îmi petrec ultimele zile cu familia, mai ales cu fiica cea mai mică, care abia împlinise o lună de la naștere. Iată, în așa mod, eu, chinuit de dureri fizice enorme, îar soția, — de suferințe emoționale nu mai puțin teribile, ne pregăteam de sfârșitul inevitabil. 

Dar, într-una dintre aceste zile, a revenit în țară fiica mea cea mai mare. Ea și cu soția mea s-au cuprins, au plâns împreună, s-au șușotit nițel și au decis, că eu n-am să mor așa, cu una, cu două.

Și eu nu am murit. În pofida faptului, că în secția de chirurgie au refuzat să-mi ofere un loc, și pentru a reuși să mă internez repetat, – am apelat la ajutorul mai multor persoane. Iar, când, în final, am obținut acest loc în chirurgie, eu fusesem, practic, abandonat de către personalul medical. Și, soția mea era nevoită și ziua, și în toiul nopții, de mai multe ori, să vină grabnic la spital, pentru a-mi schimba pansamentele.

Dar, necătând la tot devotamentul soției mele iubite, pielea sub pansament și împrejurul lui se irita tot mai mult, formându-se în locurile celea răni de dimensiuni mari, care îmi provocau dureri insuportabile. Peste câteva zile îmi apăru o senzație falsă, că durerile mi s-au ameliorat un pic, pentru că din cauza cașexiei și a deshidratării maxime ale organismului meu, intrasem deja în stare de delir.

Apoi, de la Chișinău, am primit acordul de a fi internat în Spitalul Oncologic și, lucrurile păreau să ia o întorsătură favorabilă. Transportul deja mă aștepta și rămăsese doar un mărunțiș: semnătura Vicedirectorului medical pe Formularul de Îndreptare, semnătura, — pe care așa și nu am primit-o…

Mai mult ca atât, acest funcționar a telefonat la Secția de Internare a Spitalului Oncologic și a insistat într-un mod extrem de categoric, ca medicii de acolo nici să nu aibă de gând să mă interneze.

Din Spitalul raional, unde m-am aflam în tot acest răstimp, m-au externat după împlinirea a zece zile al așa-zisului „tratament”. Acasă mi s-a făcut și mai rău. Și, când durerile au devenit absolut insuportabile, apropiații mei au apelat Asistența de Urgență. A sosit o doamnă medic „mărinimoasă”, care încerca să ne convingă să renunțăm la luptă, pentru că „oricum nu are rost”, după care mi-a făcut intramuscular o injecție cu analgină, care, pentru mine, de mult nu mai era eficientă. Medicul a plecat, însă noi nu am renunțat la luptă.

Următoarea etapă a fost Spitalul International „Medpark”, la Chișinău, unde mi-au combătut deshidratarea, mi-au tratat cașexia. Leziunile de dimensiuni mari de pe abdomenul meu, de asemenea, au obținut un aspect mult mai bun. Atunci mi-a disparut și starea de delir, și eu am devenit iarăși adecvat. Însă serviciile prestate în cadrul Spitalului „Medpark” sunt la un preț înalt, motiv din care ne-am întors acasă.

Acasă, fără de perfuzii și asistență medicală specializată, iarași, mi s-a făcut rău. Și, cum se întâmplă de obicei, starea bolnavului se agravează spre noapte. Soția a apelat Asistența de Urgență, a sosit medicul de gardă, care vâzând în ce stare gravă mă aflam, împreună cu asistentul, m-au culcat rapid pe o brancardă și m-au adus la Secția de Internare a Spitalului local, unde a fost chemat de urgență chirurgul de gardă. Ultimul, însă, a refuzat categoric să mă interneze, răstindu-se la apropiații mei: „Duceți-l acasă!” Și ei au fost nevoiți, în jurul orei 01:00 noaptea, să caute transport, pentru a mă duce înapoi acasă. Au găsit. Și, în timp ce eu strigam de durere insuportabilă, m-au urcat cu ajutorul unei cuverturi în taxi, pentru că personalul de gardă de la Spital nu ne-a oferit nici măcar o brancardă… 

Am ajuns acasă. Însă problema a rămas nerezolvată. Atunci soția mea i-a scris Prim-ministrului. E bine, că există așa lucru util, ca „poșta electronică”… A doua zi, după expedierea scrisorii Premierului, la noi, acasă, a sosit o întreagă „delegație” de medici , care a rezolvat instantaneu toate problemele. Imediat am fost spitalizat într-o secție cu o îngrijire perfectă și cu un personal medical excelent. Până și medicul-oncolog, care anterior mă ignora, acum însă, zi de zi, bombănindu-și ceva nervos pe sub nas, își găsea timp pentru a mă vizita în salon. Evident, se mai întâmplau și cazuri neplăcute, cum a fost, de exemplu, — alcoolul etilic de 90 de grade, turnat de chirurg direct pe o rană de dimensiuni mari de pe abdomenul meu, — pentru „a usca plaga”.., din spusele lui, dar, în linii generale, am primit un tratament similar celui de la Spitalul Internațional „Medpark”, însă aici – gratuit.

Peste câteva zile am fost transportat la Institutul Oncologic din Chișinău, unde medicii excelenți, maeștrii adevărați ai meseriei sale, m-au pregătit de a doua intervenție chirurgicală, pe care au și efectuat-o cu succes. În prezent eu duc un mod normal de viață. Necătând la faptul, că sunt nevoit să respect un șir de restricții și să continui acasă tratamentul, indicat de medicii de la Chișinău. Eu trăesc fericit împreună cu familia mea, — soția mea iubită și copiii noștri dragi și nici nu am de gând să mor.

Eu trăesc fericit împreună cu familia mea și nu am de gând să mor. În foto: eu, împreună cu soția mea iubită și fiica cea mai mică.

Bineînțeles, n-aș fi reușit să supraviețuiesc fără de ajutorul apropiaților mei, prietenilor mei fideli, și al multor altor persoane cunoscute și mai puțin cunoscute. Ei sunt atât de mulți, că nu aș reuși să-i enumăr aici. Pe lângă toate mai sus-expuse, m-a ajutat și m-a susținut mereu, – credința.

Autor: Iurie Mihalco

Sursa: OGLINDA

Traducere: Evelina Mihalco