Legenda Cavalerului

Pe un mal abrupt al mării
Stă castelul cel străvechi.
Pe fațadă-n tihna serii
Vezi doar ciorile perechi...

El cândva a fost miracol
De-o splendoare ne-ntrecută,
Iar acuma e-un obstacol
Pentru seara cea tăcută.

Când se-ntunecă, o groază,
Ce se-aude din castel!
Parcă leii stau de pază
Și se luptă pentru el!..

Altcândva, la miezul nopții,
Duhul rău cum da ospăț,
Auzi scrâșnirea porții
Și zări un călăreț.

- Toți săriți, țipă, - alarmă!
Lângă poartă-i un străin!
Se iscase mare zarvă
Zburau cupele cu vin!..

Și bucatele-n tacâmuri, -
Șerpi și broaște veninoase
De pe groaznice tărâmuri,
Vaneș se evaporase.

Vraja-n clipă se destramă,

Demonii zburară-afară

Toți fiind cuprinși de teamă,

Căci simțiră că-o să piară.

- E un muritor!.. În dodii

Strigă unul cu dispreț,

- Hai, fricoaselor jigodii

Să ne-ntoarcem la ospăț.

Dar greșiră rău netoții

Socotind un firav om -

Cavalerul „Spadei Morții”,

Ser Brian de Bueldorm!

Ca un uriaș tronând,

Obținând victorii vaste,

Nu era un om de rând,

Ci era mândria castei.

Avântat în orice luptă,

Devenea biruitor.

Chiar rămas cu lancea ruptă,

Era primul luptător!..

Iată-și pune coiful magic,

Ce-i trofeu din luptă mare.

Vor pieri dușmanii tragic

Pân-la răsărit de soare!..

Și se-aruncă... Aoleu!

Crâmpoțind de-a bucățica

Demoni, fiare, - ca  un  leu

A făcut din ei nimica...

Fug dihanii speriate,

Încercând măcar la urmă

Să-i împlânte ghiare-n spate,

Dar de frică fuga-i curmă!

Se tocesc, se rup ușor

Ghearele ca de oțel,

Când se-avântă sus în zbor

Calul năzdrăvan sub el.

Iată ceața se destramă,

Razele sclipesc în zare,

Ser Brian, viteaz de seamă,

Un dușman măcar nu are.

În bâltoace - sânge, turme

De dihanii sfârtecate,

N-a rămas măcar nici urmă

Din urgiile spurcate.

Și-n lumina dimineții

Se înalță un castel

De o rară frumusețe,

Că nu-i altu-așa ca el!..

Ornament cu nestemate,

Tot din marmoră albind,

Cu ferești de diamante

Și cu rame de argint.

Sare-ncet din șea pe iarbă,

Face ruguri prin bâltoace, -

Focul sacru totul arde:

Jeguri, gheare, spini și ace!

Și-n doi timpi și trei mișcări,

Ceața neagră, cu grămada,

Se evaporă în zări,

Și e liberă ograda!

Iar viteazul, pas cu pas,

Se pornește spre palat,

Ca să facă un popas

Până a nu fi plecat.

Dar când calea-și începuse

A rămas țintit pe loc,

Pasă-mi-te, nu văzuse

Camere sclipind ca-n foc:

Draperii brodate-n aur,

Mobilate pentru zei,

Cu sculpturi cu capu-n laur

Prin tot colțul camerei.

Din odaie în odaie,

Căutând la toate-n jur,

Observă el o văpaie

Ce părea din aur pur...

Luminat de o scânteie

Izbutește să mai vadă

O mândrețe de femeie

Toată-n aur îmbrăcată.

Și cu vraja-i blestemată

Îl orbi pe veci... Sărmanul!

Căci domnița preschimbată

Era diavolul, vicleanul!..

***

...Pe un mal abrupt al mării

Stă castelul cel străvechi.

Pe fațadă-n tihna serii

Vezi iar ciorile perechi...

Într-o cameră, departe,

Învelit cu straie rupte,

Un bătrân așteaptă moartea

– L-au orbit viclean în luptă.

I-a rămas doar așteptarea

Unei vieți sub alte stele.

Lin își duce apa marea,

Veșnic rece ca și ele...

Autor: © Evelina Mihalco